Ron Walters scrie un articolaş pe un subiect inepuizabil: suferinţa. Focusează problematica în cadrul pastoral, cu precădere suferinţa din viaţa păstorului. Subliniez fără pretenţia originalităţii şi de dragul cititorilor de limbă română unele aspecte punctate de acesta.
Argument: Ar putea fi cea mai crudă boală a copilăriei din toate. Un adevărat ucigaş de copii. Disautonomia familială(tulburare a sistemului nervos autonom) atacă unul din 400.000 de copii şi asta în cel mai sinistru mod. Acesta scurt-circuitează sistemul nervos autonom în aşa fel încât victimele sale nu simt nici o durere. La suprafaţă ar părea benefic. Fără disconfort? Fără durere? Fără plâns? Grozav. Însă tocmai acest aspect demonstrează subtilitatea acestui criminal fără inimă.
Pentru că un copil bolnav nu simte durerea, nu poţi cunoaşte dacă un os este rupt, dacă o ureche este infectată, dacă un dinte este cariat. Ochii devin uscaţi şi lipsiţi de sensibilitate. Arsurile nu se simt. Tăieturile nu sunt remarcate. Pentru cei care ajung la adolescenţă, 95% au deviere de coloană vertebrală, pneumonie, depresie şi hipotermie constantă. Toate acestea pentru că nu simt durerea.
Durerea poate fi un lucru bun… Un sistem de alarmă pentru trupul uman. Te avertizează, te trage de mânecă, îţi solicită atenţia…
Păstorii nu sunt străini de durere. Cu siguranţa. Şi nu este vorba de durerea pe care o alină, de rănile pe care le leagă altora (care nu sunt puţine) ci este vorba de propria durere, de propriile zbateri, de propriile încercări. Păcat, critici, învăţături greşite ce se infiltrează în Biserică, propria familie, implicarea activă în vieţile oamenilor fără vreun rezultat concret, predicarea Cuvântului fărăa vedea vreun rod s.a.m.d. De cele mai multe ori numai Christos cunoaşte tremurul slujitorul Său.
Cuvântul cel mai comun pentru durere în Noul Testament este basanos, un cuvânt oriental ce trimite la acea piatră pentru încercat metalele preţioase. O asemenea piatră reprezenta de fapt o bucată de cuarţ fină şi închisă la culoare, de o calitate superioară. Aceasta piatră foarte densă a fost folosită în vremurile antice pentru analizarea minereului de aur. Este încă una din cele mai de încredere metode. Un aurar puternic freca aurul pur de această piatră plată lăsând în urmă un filon colorat auriu. Apoi, aliajul suspect era lovit în mod repetat lânga urma aurie. După înlăturarea sfărămăturilor, cele două culori erau comparate şi aliajul era apreciat ca fiind autentic sau fals. A fi fărămiţat de această piatră era un lucru extrem de aspru însă foarte eficient în găsirea aurului adevărat.
Unii trec prin acest proces chiar în momentele acestea. Loviturile repetate au tendinţa sa descurajeze chiar şi pe cei mai buni păstori. Durerea nesfârşită pare nedreaptă şi inutilă. Însă întotdeauna metodele lui Dumnezeu au inclus şi durerea. Crucea şi mormântul au reprezentat această piatră pentru Isus. Durerea Sa a fost nemeritată şi dură, însă a descoperit aurul adevărat. Acelbasanos pentru Pavel a fost închisoarea. Rezultatul? Aur. Pentru David a fost peştera. Pentru Iov a fost mormanul de cenuşă. Daniel a simţit-o în captivitate. Pentru Avraam a fost muntele Moria. Groapa pentru Iosif….
În viaţa fiecăruia a fost nevoie de o asemenea piatră. Fiecare a adus cu sine multă durere, însă fiecare a scos la suprafaţă aurul. Suferinţa este normală pentru cel care slujeşte pe Dumnezeu. Serveşte unor scopuri înalte, greu de înţeles de cele mai multe ori. Scopurile lui Dumnezeu.
Este posibil să păstoreşti o Biserică fără să experimentezi durerea? Nu. Este posibil să arăţi propria-ţi valoare fără să fii lovit de această piatră de încercare? Evident că nu. Este posibil să transformi această durere în aur?
Cu siguranţă…
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Vă mulţumim!